Traumele din copilarie – auzim din ce in ce mai des, in ultima vreme, aceste cuvinte. Si mai auzim foarte des, in ultima vreme, cuvantul trauma.
Poate te-ai intrebat si tu, la fel ca mine, cum ai putea sa intelegi tristetea inexplicabila, sentimentul acela cronic de usoara deprimare, indispozitia care apare din senin sau anxietatea ce te poate cuprinde fara ca ceva in mod special dificil sau vizibil traumatic sa se intample.
A cauta un raspuns la astfel de intrebari are legatura cu a incepe, cu rabdare, sa cautam raspunsul in primii nostri ani de viata. Mai exact, in comportamentele celor din jurul nostru fata de noi, la acel moment – incepand cu parintii, continuand cu orice alta persoana semnificativa sau de ingrijire din primii nostri ani de viata. Pentru ca primii ani de viata sunt cei care ne-au generat nu numai traume severe, ci si micro-traume – si urmeaza sa afli din acest articol ca a deslusi modul distructiv in care actioneaza micro-traumele si traumele din copilarie in viata noastra de adult reprezinta o cale de a afla raspunsul la intrebarile prezentului.
A deslusi acest raspuns este, totodata, una dintre cheile procesului nostru de vindecare, de dezvoltare si de a face fata unor situatii cu potential traumatizant prin care este foarte posibil sa mai trecem.
Din perspectiva psihanalitica, conform lui Laplanche si Pontalis, trauma este ”un eveniment din viata subiectului, care se defineste prin: intensitatea sa, incapacitatea in care se gaseste subiectul de a-i raspunde in mod adecvat, tulburarea si efectele patogene durabile pe care le provoaca in organizarea psihica”.
”Ceea ce am vazut si inteles lasam in urma; insa ce nu am vazut si nu am inteles ducem cu noi”
Heraclit
”Ceea ce a ramas neinteles revine; nu se linisteste, ca o fantoma, pana nu ajunge la descarcare si la eliberare”
(Sigmund Freud)
”In lumina diurna a analizei, fantomele inconstientului sunt ingropate ca stramosii a caror putere este luata si transformata in noua intensitate a vietii prezente”
(Hans Loewald)
Trauma se asociaza cu felul in care am reactionat – sau nu am putut reactiona – fata de o situatie neplacuta, fata de o intamplare dificila, fata de un diagnostic ireversibil, fata de decesul unui parinte sau al unei persoane foarte dragi, fata de un diagnostic medical. Prin faptul ca nu am descarcat, elaborat si integrat astfel de momente in psihicul nostru, ele raman prezente si ne submineaza organizarea psihica pana in momentul in care, intr-un moment sau altul al vietii, decidem sa cautam sprijin profesional fie pentru trairile pe care ni le genereaza in prezent anumite situatiile punctuale din trecut, fie pentru situatii aparent banale din prezent – ajungand, astfel, fara sa ne fi propus, exact la acele momente initiale generatoare de micro-traume.
Trauma este, de fapt, o rana – fie ca vorbim despre o forma fizica sau psihica a ei (caz in care este o rana psihica).
Te voi ajuta, atat cat pot intr-un articol, sa intelegi impactul distructiv asupra ta al comportamentelor nepotrivite ale celor din viata ta – fie ca le-ai constientizat, fie ca nu le-ai constientizat ca atare, cum te afecteaza in prezent si ce poti sa faci pentru binele tau, astfel incat sa diminuezi consecintele acelor traume prin a-ti acorda tu tie permisiuni de a gandi sanatos si in favoarea ta – in ciuda faptului ca nu le-ai avut atunci cand erai mic.
Vei mai intelege, citind acest articol, de ce parintii chiar trebuie responsabilizati pentru comportamentele lor nepotrivite, injuste, neadecvate, indezirabile si chiar periculoase pe care le-au avut fata de noi – daca ei mai sunt in viata si chiar daca de la acele comportamente a trecut foarte mult timp.
Ceea ce nu voi putea explica in acest articol va putea fi abordat in cabinet – usa cabinetului meu este deschisa pentru tine daca iti doresti sa lucram impreuna, iar eu te astept alaturi de mine intr-o atmosfera blanda, prietenoasa, calda si profesionista.
Micro-traumele
Atunci cand ajung la cabinet sau la SENS, foarte multe dintre persoanele cu care lucrez nu au certitudine si claritate in ceea ce priveste nevoia concreta pentru care isi doresc sa lucram impreuna. Considera ca nu exista nimic traumatic in perioada cresterii sau a copilariei mici. Este acel ”Nu stiu ce am, nu stiu de ce nu ma descurc in situatia asta sau in cealalta”, ”Nu stiu de ce ma tot impotmolesc tocmai cand mai am putin si realizez obiectivul pe care imi doream sa il ating” sau ”Nu a fost nimic in neregula in copilaria mea si chiar am avut o copilarie frumoasa” sau ”Nu ma simt binr, desi nu este nimic in neregula cu viata mea acum – am o functie foarte importanta la firma X, am familie, copii, venituri foarte bune”.
Toate acestea explicatii si argumente pe care le avem, ca adulti, ne dau ocazia sa ne fie si mai rusine de sentimentul de gol interior si starea de nefericire pe care le simtim si pe care nu vrem ca altii sa le vada la noi. Pe de-o parte exista rusinea, pe de alta devenim, astfel, mai critici cu noi – iar pe de alta parte acest lucru indica faptul ca trecem prin ceea ce se numeste acomodare patologica – aceasta acomodare patologica este invatata de cand suntem mici, in raport cu comportamentele celor mai semnificative persoane din viata noastra: parintii.
In cabinet am ocazia sa observ – asa cum am avut ocazia sa observ si in propriul meu demers psihoterapeutic – faptul ca oamenii nu ne-am dat seama si nu ne-am plans niciodata de intamplarile micro-traumatice de la inceputul vietii. Prin comparatie cu cele de mare impact, pe acestea de impact minor fie nu le inregistram, fie le trecem cu vederea atunci cand suntem raniti emotional.
De obicei, persoana in cauza spune ”A fost ceva banal, nu m-a deranjat prea tare” sau ”Eram prea mic/a, nu imi amintesc sa fi suferit”. Toate acestea au legatura cu ofensele, cu micile insulte din partea parintilor sau cu nereusitele noastre scolare – adunate, acestea ne creeaza convingerea ca suntem demni de dispret, inadecvati.
Multe dintre acestea pot avea radacini in alte vulnerabilitati mult mai profunde – insa cert este ca duc la o ”contuzie psihica” ce se formeaza in timp si care ne erodeaza starea de bine si sentimentul valorii personale.
Este vorba, cum spuneam, despre micro-traume – acest ”ceva” care se desfasoara cu subtilitate in psihicul nostru, iar impactul sau ramane reprimat, disociat si neexprimat. La momentul acelor intamplari, nefiind pregatiti sa auzim ce am auzit, nu am putut sa ne aparam in mod adecvat, nu am putut sa efectuam o ”pansare” a raului trait, nu am fost protejati, astfel incat rana noastra psihica si consecintele sale nu au fost alinate – chiar au urmat alte si alte intamplari in care am fost iar si iar raniti. Vorbim, deci, despre faptul ca raul produs se acumuleaza, iar consecinta este deformarea sentimentului binelui, al eficientei si al unitatii – asa cum observa psihanalista Margaret Crastnopol in cartea sa ”Micro-trauma”.
Fiind obisnuiti de mici cu astfel de micro-traume, ajungem la adaptarea patologica la traumele ulterioare si la imposibilitatea de a ne apara, de a reactiona sanatos fata de comportamentele neadecvate ale persoanelor cu care avem relatii in viata de adult. Pentru a ne pastra sentimentul ca suntem buni si iubiti de un celalalt bun dezvoltam ceea ce se numeste ignorare cronica sau ignorare selectiva, ce are ca rezultat o anxietate disociata ce ne submineaza sentimentul de coerenta.
”Nu am stiut sa fac altfel”
Cei mai multi parinti isi gasesc foarte multe scuze pentru traumele din copilarie pe care le genereaza propriilor copii prin ironizare, sarcasm la adresa noastra, abandon, neglijare, jigniri, abuz fizic, pedepse corporale infioratoare, abuz sexual – toate acestea reprezinta un prea mult ce nu poate fi gestionat emotional de catre copil. Un prea mult total neadecvat si care ramane neprelucrat de copil, desi este trait din plin. Stiu, exista o tendinta puternica pentru a scuza astfel de comportamente prin ”Nu am stiut sa fac altfel”.
In opinia mea, aceasta nu este o scuza pentru abuzuri – pentru nici un fel de abuz. Poate fi o scuza pentru orice altceva, dar nu pentru abuzuri – nici pentru cele verbale, prin care ne jignesc, si nici pentru cele sexuale si fizice (ce nu stiai? ca nu ai voie sa jignesti, sa ironizezi, sa lovesti copilul sau ca nu ai voie sa il violezi sau sa il atingi sexual?), pentru pedepse prin tot felul de atitudini: jigniri, umilire, ironizare, sarcasm.
Asa ceva nu se scuza cu ”Nu am stiut sa fac altfel”. Poti folosi scuza asta in legatura cu faptul ca nu stii sa gatesti, nu stii sa zugravesti, nu stii orice altceva – dar nu legat de abuzurile asupra copiilor. Stiu, exista si psihologi care isi influenteaza clientii / pacientii sa gandeasca in aceasta maniera despre parintii abuzivi si incestuosi, contribuind astfel de accentuarea suferintei acestor clienti / pacienti care, desi adulti, au nevoie ca cineva sa fie nu doar un martor al suferintei lor din trecut, ci si un aparator al fostului copil lipsit de aparare pe care adultul in poarta cu sine in cabinetul unui specialist. A gasi, ca specialist, aceasta scuza pentru parintii abuzivi si incestuosi, nu face decat ca pacientul sa se simta neinteles, sa isi piarda increderea in gandirea sa sanatoasa despre abuzul prin care a trecut – adica intra intr-o relatie bazata pe acest tip de gaslight chiar cu specialistul cu care lucreaza. Asa ceva nu este normal.
Este foarte grav faptul ca astfel de scuze sunt favorizate social, in loc sa fie cu fermitate respinse social. Cei mai multi parinti care folosesc aceasta scuza ajung sa o foloseasca pentru a scapa de responsabilitatea asupra propriilor comportamente – de care si altii ii absolva, mai tarziu, spre norocul lor.
Acesti parinti nu doresc sa faca schimbari, nu doresc sa invete ce inseamna rolul de parinte si cum sa faca schimbari atat in interior, cat si in exterior. In aceasta categorie gasim parintii incestuosi, violenti, abuzivi, toxici – antisociali, psihopati si cu n alte tulburari de personalitate despre care societatea prefera sa nu vorbeasca, sa le pastreze tabu.
Exista foarte multi parinti obisnuiti cu aceste comportamente fata de copil, fara sa se gandeasca la faptul ca genereaza in copil un stil de atasament total nesanatos (anxios, dependent, nesigur), dezechilibre psihice, mintale si emotionale severe, o posibila patologie a personalitatii si concluzii despre viata si convingeri limitative pe care copilul le va avea pentru tot restul vietii sale – din astfel de convingeri ne scriem scenariul de viata, care este deja definitivat pana la varsta de 6-8 ani.
Noi si scenariul nostru de viata
Eric Berne, un renumit medic psihiatru şi psihoterapeut care a fondat Analiza Tranzactionala, a descoperit ca fiecare om isi scrie in copilarie, sub puternica influenta a relatiei cu parintii – cu apartinatorii, in general – scenariul care ii va guverna cursul general al vietii.
Scenariul de viata stabileste chiar cu ce fel de persoana te vei casatori, cati copii vei avea, stabileste daca vei fi un invingator sau un invins, stabileste daca vei fi o persoana autonoma, o persoana dependenta de altii sau o persoana care dezvolta alte adictii (alcool, droguri, jocuri de noroc, sexualitate, pornografie, etc.).
Din perspectiva freudiana, vorbim despre compulsia la repetitie.
Unor oameni scenariul le cere, prin forta sa, chiar sa esueze in viata profesionala, sa experimeteze in mod repetat dezamăgiri in dragoste, abuzuri sau sa sufere invaliditati cronice. Scenariul altora se poate finaliza prin depresie sau suicid.
Trairile, emotiile, gandurile din primii ani de viata au un impact urias asupra viitorului nostru
In baza acestor convingeri despre oameni, lume si viata invatam ca pentru a putea supravietui, pentru a fi acceptati, iubiti si valorizati trebuie sa ne purtam intr-un fel si nu in altul, ca doar daca ne purtam in acest fel vom putea fi demni de atentia celor din jur. Scenariul nostru de viata are la baza astfel de intamplari nefericite de la inceputul vietii – consecintele acestor comportamente ”parintesti” asupra sanatatii fizice si emotionale a copiilor fiind uriase.
Cati dintre noi suntem dispusi sa ne gandim ca, in copilarie, noi chiar am experimentat traume?
Principala consecinta evidenta a traumei este deconectarea de sine, deoarece este prea dureros sa fim noi insine si sa simtim tot ce ni se intampla. Experientele adverse din copilarie sunt cele care ne altereaza dezvoltarea – acestea sunt evenimente care ni se intampla in repetate randuri, atunci cand suntem copii, fara ca noi sa le putem preveni sau evita, fara ca noi sa stim cand se vor intampla iar – in acest mod, cand suntem copii, aparatul nostru psihic ne protejeaza devenind vigilenti.
Aparatul nostru psihic ne ajuta cu un mecanism de protectie: ”Sa nu simti”. Astfel incat, mai tarziu nu mai alegem rational sa functionam asa, ci acesta devine raspunsul automat, primar, al creierului nostru in situatii din prezent care seamana cu cele traite in copilarie sau in fata unor situatii pe care le anticipam ca fiind negative.
Alice Miller, psihanalist:
“Experienta m-a invatat ca propriul meu trup este sursa tuturor informatiilor esentiale pentru viata, care mi-au deschis calea spre mai multa autonomie si constiinta de sine. Abia cand mi-am admis emotiile atat de mult timp ferecate si am putut sa le simt, m-am eliberat din ce in ce mai mult. […] Nu pot sa ma silesc sa imi iubesc parintii sau fie si numai sa-i respect, atunci cand trupul meu imi refuza acest lucru din motive care lui ii sunt bine cunoscute. Umilirile, loviturile, palmele, inselatoria, exploatarea sexuala, batjocura, neglijenta sunt forme de maltratare pentru ca ele ranesc integritatea si demnitatea copilului, chiar daca efectele nu sunt vizibile imediat. De abia la varsta adulta, copilul maltratat odinioara va incepe sa sufere si, la randul lui, sa-i faca pe altii sa sufere.”
Corpul spune NU in locul tau, atunci cand tie ti-e frica sa spui
Alice Miller, psihanalist:”Vom înghiţi medicamente timp de ani de zile, dar nimeni (nici bolnavul, nici medicul) nu-şi pune întrebarea: unde este pericolul pe care corpul nu încetează să-l semnaleze? El se ascunde în istoria copilăriei, dar toate porţile care ar putea să ne permită să-l aducem la lumină par ermetic ferecate.
Cum este vorba de anii în care am fost cel mai vulnerabili şi complet fără apărare, nu mai vrem să ne gândim acolo; să nu mai trăim acea neputinţă, şi cu nici un preţ să nu ne amintim de atmosfera în care am trăit când eram mici şi la discreţia unor oameni avizi de putere.Aşa cum am mai spus, când am învăţat să ne iubim pe noi înşine, nu putem, în acelaşi timp, să-l iubim şi pe călăul nostru.
În fapt, nu numai că este posibil, ci în anumite cazuri este absolut necesar să se piardă această „iubire” , chiar să se detaşeze deliberat, căci cineva care a ajuns, în sfârşit, să înţeleagă copilul care a fost nu-şi poate iubi torţionarul fără să se mintă pe sine însuşi.”
Comportamentul copilului incepe cu parintii
Dupa cum am scris si in alte articole, comportamentul copilului incepe cu parintii. Parintii au o fantastica putere de a rani – parintii care, din nefericire deloc putini, cauta psihologi, consilieri si coachi pentru copiii lor, in loc sa fie interesati sa lucrezi ei insisi cu psihologii, consilierii si cu coachii pentru a intelege ce anume din interiorul lor genereaza comportamentele problematice ale copiilor.
Astfel de parinti care lasa copilul la cabinet ca si cand isi lasa masina la service nu sunt dispusi sa faca schimbari. Nu sunt dispusi sa treaca la o gandire matura, sanatoasa, eficienta. Acestia, din nefericire pentru copii, nu doresc sa depaseasca sistemul propriilor ”valori” pe care doresc sa le impuna copiilor, nu sunt dispusi sa vada ca valorile generatiei lor in ceea ce priveste educarea si cresterea copiilor nu dau niciun rezultat bun, nu sunt dispusi sa isi lucreze aspecte esentiale personale care influenteaza cresterea si educarea copiilor.
Cei mai multi dintre parinti prefera recomandarile neavizate si oferite gratuit, de foarte multe ori, de persoane necalificate in domeniul psihologiei copilului si familiei – recomandari care ii directioneaza in mod absolut gresit pe cei mai multi dintre parinti in a nu mai pune limite copiilor, a nu le crea un sistem de reguli si a-i lasa ”sa faca ce vor”. Este un cerc vicios in care isi face aparitia abuzul la adresa copilului care nu stie sa aleaga, nu stie ca exista limite, conventii si reguli care au rolul de a asigura rolul in relatiile din casa si din afara casei.
Consecintele lipsei de reguli, consecintele lipsei de educatie pe baza valorilor si a conventiilor sunt vizibile chiar in comportamentul copilului – un comportament confuz, haotic, ce nu de putine ori poate degenera in tulburari de personalitate si de comportament, nu de putine ori un comportament antisocial. Pentru astfel de comportamente care denota posibile tulburari de personalitate, parintii trebuie sa se responsabilizeze cat mai activ – pentru ca a da vina intotdeauna pe copil este in dezavantajul tuturor, nu doar al copilului sau doar al parintelui ci, in ansablu, este in dezavantajul societatii. Nu castiga nimeni, toti avem de suferit de pe urma neatentiilor si dezinteresului din case.
Dragi parinti, pentru lipsa implicarii corecte, sanatoase, in viata copiilor vostri, consecintele nu vor intarzia sa apara – absenteism scolar, anxietate scolara, consum de droguri, suicid, pentru a enumera numai cateva dintre aceste consecinte. Iar pentru toate aceste comportamente, cea mai facila forma de reeducare pe care cei mai multi o veti avea la indemana va fi, evident, pedeapsa – nu de putine ori corporala – fara sa va ganditi ca adaugati alte traume, celor deja pe care le-ati provocat in primii ani ai copilariei, fara sa va dati seama. ”Rasplata” pentru neatentiile in educarea si cresterea copilului, vine, de cele mai multe ori, in forme grave, la adolescenta. Da, adolescenta este acea etapa delicata din viata copilului tau cand raspunsul la comportamentele tale neadecvate, iti este ”servit pe tava”, prin prisma comportamentului neadecvat al copilului tau.
”Nu mi-am dat seama” – este ceea ce multi parinti afirma, atunci cand le explic modul in care comportamentul verbal agresiv, sau cel care se manifesta prin violenta fizica, produc traume si destabileaza atasamentul copilului fata de parinti, generand un stil de atasament anxios sau unul dezorganizat care il vor conduce pe copil catre alte afectiuni psihice ce isi vor spune din ce in ce mai mult cuvantul in viata sa de adolescent, in viata sa de tanar si apoi in viata de adult.
Creierul copilului este in formare, nu este pregatit sa faca fata traumelor, prin urmare … neatentiile si abuzurile parintilor se platesc foarte scump de catre copil.
Doar o mica parte dintre parinti este dispusa sa inceapa sa isi schimbe comportamentul, stilul de comunicare cu copilul – acestia sunt parintii care au o rata mare de succes in reglarea relatiilor cu copilul, si al caror copil revine pe un drum bun. In activitatea mea de cabinet, sunt bucuroasa sa lucrez cu parintii care vin sa invete ceea ce nu au stiut despre relationarea sanatoasa cu copiii, despre dezvoltarea psiho-socio-emotionala si sexuala a copiilor si, implicit, abilitatile sanatoase de relationare si de comunicare cu copiii.
Insa, din pacate pentru copii, marea majoritate a parintilor nu este dispusa sa schimbe nimic si nu doreste sa invete nimic din tot ce ar fi necesar sa invete.
Conform dictionarului de psihologie, traumatismul psihic are legatura cu un eveniment suferit de o persoana, care resimte o foarte puternica zdruncinare afectiva si emotionala ce pune in joc echilibrul sau psihologic si determina adesea o decompensare de tip psihotic sau nevrotic, sau diverse somatizari.
Astfel de traume suferite in prima parte a vietii afecteaza viata adultului de acum – nu suntem scutiti de astfel de consecinte devastatoare.
Antidotul fricii in care adultul continua sa traiasca il reprezinta siguranta emotionala si relationala, dobandirea de abilitatie de comunicare si de relationare adulte si invatarea unor mecanisme de functionare de tip adult, care sa le inlocuiasca pe cele dezvoltate in copilarie.
Despre acest antidot, despre trauma si suferinta psihica, despre vindecarea traumelor copilariei si legatura dintre aceste traume si alegerile personale si profesionale din prezent, vom discuta pe larg la cabinet – te astept cu mult drag sa te programezi pentru a incepe alaturi de mine cea mai importanta calatorie a ta: calatoria spre propriul tau interior, dar si calatoria spre propriul tau prezent si spre propriul tau viitor.
Traumele din copilarie iti influenteaza sanatatea de-a lungul vietii: scaderea imunitatii, cancer pulmonar, boli cardiovasculare, astm … lista bolilor este foarte mare – in finalul aritcolului, iti las acest discurs in care pediatrul Nadine Burke Harris iti arata modul in care se intampla acest lucru.
Sper ca acest articol te-a ajutat sa iti clarifici cateva probleme cu care te confrunti si sa gasesti si tu cateva raspunsuri la intrebarile pe care ti le adresezi. Te astept, cum spuneam, sa lucram impreuna – cu siguranta raspunsurile sunt mult mai complexe si mult mai multe, si este necesar sa ajungi la ele intr-o maniera mai organizata decat ai facut-o pana acum.
Bună ziua! Am încercat să merg la psihoterapeut,anul acesta,în iarnă și am ales o persoană cunoscută în Brașov și pe care o apreciam,dar ma dezamăgit. Ok,nu știu cum este la psihoterapeut,dar nu aveam nevoie ca aceasta ori de câte ori spuneam ceva legat de mine,copil,mamă…îmi dădea exemplu copilul ei care este la facultate(al meu nu a făcut facultate),că și ea are osteoporoză că a fost la neurochirurgul David de la Sp.Militar(un renumit medic din Brașov),că ea are vilă într-un cartier doar cu persoane cu bani și în timpul unei ședințe,apare o angajată de la recepție să îi dea un pachet și desigur psihoterapeuta l-a desfăcut să îmi arate că și-a comandat un costum de baie,să meargă la bazin,că așa ia recomandat medicul ăla renumit și desigur că m-am simțit nașpa,pentru că eu sunt grasă și ea este slabă….mă rog,am fost doar 3 ședințe,într-o zi era obosită și nu avea chef,o deranjam….deci nu m-am mai dus și acum problemele mele au revenit…de 2 ani sunt și pensionate de boală și finanțele mele au scăzut drasti și mai am și banca și trebuie să am grijă și de maică-mea…am obosit…
Buna seara,
Regret cele intamplate si va astept cu drag sa lucram impreuna online. Intrucat site-ul intampina probleme, nu am reusit sa va raspund decat astazi.
Pentru programare ma puteti contacta telefonic la numarul 0722.501050.
Cordial,
Mona Georgescu