Meniu Închide

Nu îți este frică de iubire – îți este lehamite de comportamente neadecvate

nu-iti-este-frica-de-iubire

Nu îți este frică de iubire. Ți se tot spune, în ironie, că ți-ar fi. Că, uite, prietenele tale au deja copii. Nu contează că au relații disfuncționale și că două dintre ele sunt chiar în abuz. Nu sunt singure, ca tine. Și au copii. E tot ce contează. Nu contează că se chinuie singure, ziua și noaptea, să îi îngrijească. Și nici că sunt jignite de tații copiilor, dacă îndrăznesc cumva să le ceară ajutor și să-i deranjeze de pe Facebook sau TikTok. Nu contează că au depresie. Pe vremea noastră nu era nicio depresie. Și nu am murit, v-am crescut pe toți.

Aceasta este ceea ce povestesc, cele mai multe femei, la prima programare în cabinetul meu.

Sunt judecate pentru că nu își doresc relații de o calitate proastă. Sau că nu își doresc deloc relație și copil. Pe ele se fac presiuni pentru a vrea ceea ce nu vor.

Sunt comparate cu femei care acceptă relații disfuncționale, toxice și chiar abuzive. Acestea sunt un model.

Sunt apreciate acele femei în depresie din cauza partenerilor – dar cu copii, cu relație. Nu contează binele emoțional al acelor femei care suferă în relații toxice și abuzive – contează că au o relație proastă și un copil a cărui dezvoltare psihoemotionala este deja afectată pe fondul abuzului dintre părinți. Pentru că familiei și societății nu le pasă de binele emoțional al nimănui. Dar apar valuri de uimire când societatea află că cineva își pune capăt zilelor.

Dacă și pe umerii tăi de femeie din România se fac astfel de presiuni, încât nici nu mai știi ce e bine și ce e rău pentru tine, te invit cu mult drag la cabinet – cabinetul meu așteaptă și povestea ta.

Ar putea fi o imagine cu dormitor, în interior şi camera de zi

Nu îți este frică de iubire, cum ți se tot spune: îți este doar lehamite de comportamente neadecvate care se dezvoltă în toxicitate și apoi în abuz.

Nu dorești să te mai înrolezi în suferință. Ai alte priorități, decât să mai oferi cuiva „șansa” să învețe lucruri de bun-simț pe sănătatea ta, pe banii tăi și pe timpul tău. Lucruri elementare pe care trebuia să le știe, înainte de a începe o relație cu tine.

Nu vrei să o iei – iar – de la capăt.

Dar ți se tot spune că trebuie să încerci.

Bine. Încerci. Începi.

Parcă merge. Ești atentă. Știi ce ai nevoie, știi să comunici despre ce nu merge. Descoperi că nu ai cu cine, însă. E un evitant care nu dorește să își modifice stilul de atașament într-unul securizant. Tu ai muncit pentru asta, și dai peste un evitant care nu e dispus să muncească pentru a schimba lucrurile. E misecuvinist, vrea o femeie supusa. Are pretenții cât Casa Poporului. Descoperi că nu știe ce e o relație, nu știe nimic despre conectare, intimitate, conflict și comunicare. Adică lucrurile de bază.

Vrei să închei repede relația, pentru că ești în pericol.

Dar, peste toate, auzi în cap vocea mamei: „Hai, când te măriți? Să am și eu un nepoțel!”

Lași vocea să te invadeze de tot. Încerci. Bineînțeles că nu, nu merge. Este neglijent, este imatur, îți cere bani. Sex? Două minute. Ca el e bărbat, doar n-o să facă ce vrei tu. Cine te crezi tu?

Conflictul? E de neevitat – dar e evitat de el. Pentru că el vrea liniște. În felul ăsta, nu se rezolvă niciodată nimic. În felul ăsta, el e fericit și tu te îmbolnăvești. Somatizari, una după alta. Corpul tău îți spune să ieși urgent din relația asta. Dar nu îți asculți corpul.

Crezi că, „dacă faci tu ceva altfel”, relația va merge. Nu, nu merge. Și nu va merge. Știi deja cu ce nu vrei să mai ai de-a face. Ești dezamăgită de tine – când, de fapt, vocea mamei te-a împins acolo. Vocea corpului strigă „Ieși urgent de acolo!”, dar vocea mamei strigă „Rămâi acolo, vreau un nepot!”

Te tot gândești ce să faci.

Știi sigur că e injust să te chinui. Știi sigur că nu trebuie să îi faci mamei un copil. Știi sigur că e un abuz emoțional si din partea mamei. Ți-e rușine și frică sa îi pui limite nu doar partenerului, ci și mamei. Descoperi că nu ți-ai lucrat frica de mama. Oh, nu – altă frică!

Dar acum parcă nici nu ai vrea să rămâi singură. Ți s-a mai indus și frica asta de singurătate. A avut mama grijă sa inducă și frica asta.

Așa că, fără sa știi că aluneci spre depresie și că deja favorizezi abuzurile, începi educarea unui adult – mai întâi cu apropouri drăguțe despre comunicare, sex, igienă, buget comun, vacanțe comune.

Nu te aude. E doar o păcăleală de relație.

Dar nu te oprești. Te mobilizezi și mai mult. Începi să îl cunoști mai bine, să îi afli obiceiurile, viziunea despre viața de cuplu, despre bani, începi să îi cunoști familia și prietenii.

Te cam îngrijorează ce afli și ce vezi. Înțelegi de unde a venit cu ce a venit în relația cu tine. Dar îți spui că îl schimbi tu. O iei de la capăt – ai mai făcut asta, cu alți parteneri. Știi „traseul”.

Te „îmbunătățești” tu – adică „lași de la tine”. „Ca să fie liniște”. Iar te îndepărtezi de tine – tocmai cand credeai că te-ai apropiat. Te-ai afundat în suferință, deși îți promisesei că nu mai faci asta pentru nimeni. Ai făcut-o iar. Pentru mama. Pentru societate.

Este povestea femeilor care îmi trec pragul cabinetului – câteodată, la timp pentru a se salva de la depresie și de la abuz, câteodată după ce depresia și abuzul au început să își facă loc în viața lor. Câteodată, prea târziu.

Nu uita: depresia ucide. Abuzul te ucide psihic – deși încă trăiești, trăiești cu simțurile anesteziate.

Te aștept aici, în acest spațiu primitor, cald și gata oricând să conțină și povestea ta, pentru ca aceasta să se schimbe.

Povestea ta poate fi cu totul alta – curaj, se poate!

 

Facebook
LinkedIn
Instagram
Telegram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *