Chiar dacă încă este vacanță, de curând am avut o consultație de urgență cu o mamă care a dorit să analizeze împreună cu mine relația dintre ea și fiica sa, mai ales după ce a urmărit cu stupoare cazul mamei și fiicei din Constanța. Cazul care a împărțit țara în două. Mămica respectivă m-a rugat să îi spun și părerea mea despre astfel de situații în care agresivitatea mamei se răsfrânge asupra fiicei – tocmai pentru a preveni apariția unor situații dificile cu consecințe inclusiv legale. Pentru că, dacă ești părinte, indiferent că ești mamă sau tată, prevenția cu ajutor psihologic este esențială. Desigur, dacă nu admiți că ai nevoie de așa ceva, atunci mergi pe alte site-uri. În România, nu avem o cultură a educației parentale preventive – așa că astfel de lucruri nu se vor încheia niciodată și părinții agresori își vor găsi mereu scuze pentru că folosesc violența fizică, verbală sau psihologică pe post de educație. Dar, personal, nu mă adresez acestor părinți și nu lucrez cu această categorie de persoane.
M-am gândit să las și aici analiza acestui caz, în speranța că în acest articol vor găsi răspunsuri foarte multe mame care acum încă nu știu cum să analizeze propriile reacții și reacțiile fiicelor. Dar am rugămintea să citiți acest articol cu calm, atenție și răbdare – și cu înțelegerea faptului că eu nu sunt avocat, sunt doar psiholog clinician cu specializare în psihanaliza și psihoterapia copilului, cu o altă formare în consilierea victimelor abuzului și violenței domestice, o formare în psihosexologie, un master în tehnici de comunicare și influență socială și multe alte formări psihoterapeutice despre care puteți citi în pagina de prezentare. Lucrez cu copii și cu adolescenți, cu părinți, cu bunici – nu doar cu femei aflate sau nu în relații. Deci, vorbesc despre acest caz si abordez articolele de pe site si postarile din social media doar în calitate de psiholog clinician care are competențe și expertiză în domeniile în care s-a pregătit și care au legătură cu psihologia, relatiile, comportamentul si comunicarea – nu cu dreptul.
Însă, înainte de a începe, vreau să vă mulțumesc pentru că sunteți cititorii mei și pentru că mă luați cu voi, în fiecare zi, prin ceea ce scriu. Mă bucur enorm să știu că faceți loc în viața voastră educației psihologice și relaționale, comunicării, stabilirii de relații sănătoase, psihosexologiei, psihanalizei și că vă este folositor ceea ce găsiți pe site-ul meu sau pe platformele de social media pe care am conturi. Bineînțeles, vă invit cu drag la consultațiile online – în cazul în care aceste resurse pe care le pun gratuit la dispoziție în spațiul virtual nu sunt suficiente și aveți nevoie să discutăm în mod personalizat pe situațiile cu care vă confruntați. Mi-ar face o deosebită plăcere să vă fiu alaturi!
Să revin acum la subiectul care a împărțit țara în două.
Cazul mamei și fiicei din Constanța.
Susțin fiica. Susțin mama.
Susțin fiica. Susțin mama. Foarte mult. Și îmi doresc ca articolul meu să te lase cu gânduri noi, cu întrebări mai profunde despre tine și despre copila ta.
Dacă ești o cititoare mai veche a site-ului, dacă am lucrat împreună, dacă ai participat la atelierele meie sau dacă ai participat în tabăra de educație psihologică și relațională pentru femei – SENS, atunci știi că sunt psiholog clinician și trainer de relații, având o specializare de bază în Psihanaliza și Psihoterapia copilului și adolescentului, am o formare în Psihosexologie, o alta în Consilierea victimelor abuzului și violenței conjugale, plus alte formări despre care poți citi aici: Despre mine
Iar dacă ești o cititoare mai nouă a site-ului, îți mulțumesc pentru că te-ai alăturat cititorilor mei și îți urez Bun venit aici! Sper că articolele pe care le vei găși pe site-ul meu să te ajute și pe tine, așa cum îi ajută pe toți cititorii și cursanții mei. Bineînțeles, dacă articolele nu sunt suficiente și simți nevoia să discutam pe situațiile tale în mod mai țintit și personalizat, mă poți contacta pentru a te programa – consultațiile se desfășoară exclusiv online, pe platforma Teams, în baza programării.
Prin articolul de astăzi mi-am propus să aduc câteva clarificări de natură psihanalitică necesare în ceea ce privește reacția fetiței mamei din Constanța. Nu sunt avocat și nici judecător, prin urmare nu abordez din punct de vedere juridic această situație. Vreau doar să ajut mamele și viitoarele mame să înțeleagă mecanismele psihice ale copiilor si cum să nu ajungă la astfel de conflicte cu fiicele lor – conflicte care, în acest caz, au legătură cu controlului copilului asupra corpului său.
Cu toate astea, mă aștept ca rândurile mele să irite cele mai multe mame care nu vor, deocamdată, să vadă nevoia reală de a se educa din punct de vedere psihologic și relațional, mame care, desigur, se străduiesc să facă totul cât mai bine – numai că ceea ce vedem arată exact multele goluri educaționale din punct de vedere psihologic și relațional. Iar asta e la nivel de țară.
Corecții otrăvitoare. Educație otrăvitoare. Acestea sunt mult mai dure decât trauma și rănesc mai mult decât ne putem imagina. Iar literatura de specialitate prezintă care sunt consecințele lor.
Citiți, vă rog, cu atenție și în cheia corectă – pentru că este foarte ușor să nu îți bați copilul. Este foarte ușor să nu îl lovești. Știi și știu că preferi să ți se găsească scuze pentru comportamentul violent – dar știi, indiferent din ce context dificil vii și cu ce te confrunți în prezent, pentru comportamentele neadecvate, indezirabile sau abuzive nu există scuze.
Spun tot ce vei citi în această postare pentru că lucrez și cu fiice, și cu mame (toate, pe diverse paliere de varsta) care au admis că nu își pot educa copiii „după ureche” – și că asta, de fapt, afectează relația lor. Pentru că relația cu mama e cea mai importantă relație din viața unei femei, iubesc să susțin mamele și fiicele, cu ajutorul psiho-educației, să prevină situații ca cea de la Constanța și să își corecteze valorile, comportamentele, comunicarea, nevoile și mecanismele disfuncționale cu care acum este presărată din plin dinamica lor relaționala.
Am lăsat să treacă ceva timp de la întâmplarea din Constanța pentru a putea scrie azi din starea emoțională potrivită – nu din starea de furie la adresa mamei care nu vrea să recunoască faptul că a scăpat grav controlul și nu vrea să își exprime regretul pentru asta – sau, poate, între timp a făcut-o. Nu scriu în această cheie – altceva e mai important cu toate că am văzut, în filmare, o femeie cu răspunsurile la ea. Pentru a externaliza rușinea și vinovăția care i-au fost incomode, a dat vina pe fiică. Dar eu sper că, între timp, a revizitat întâmplarea și acum își vede așa cum trebuie reacțiile.
Ca adult, chiar trebuie să îți asumi niște consecințe incomode, să înveți să spui copilului că regreți comportamentele respective și că ai înțeles că asta îți arată că aveți nevoie de sprijin de specialitate – este calea prin care poți face schimbări în bine.
REFUZUL DE A MÂNCA
Atenția mi-a fost atrasă de faptul că declanșatorul conflictului a fost refuzul fiicei de a mânca ce comandase mama. Refuzul a fost însoțit de aruncarea mâncării pe jos.
Dacă nu ești aici pentru prima dată, știi că specializarea mea de bază este Psihanaliza și psihoterapia copilului și adolescentului. Nu suntem aici să judecam mama și fiica, ci vreau să privim gestul fiicei prin lentila psihanalizei – mai exact, ce înseamnă mâncarea de la mamă, pentru copil.
Din perspectivă psihanalitică, refuzul copilului de a mânca ceea ce oferă sau gătește mama nu este un simplu moft – este o manieră de comunicare inconștientă care vizează direct relația cu mama – hrana reprezintă primul canal de interacțiune, atașament și control între mamă și copil și, din perspectivă psihanalitica, are mai multe semnificații:
1. Refuzul ca semn de diferențiere de mamă, un refuz, prin protest, de a se hrăni – apare mai clar începând cu vârsta de 2-3 ani
2. Refuzul ca nevoie de control asupra propriului corp – mâncarea este, pentru copii, singura manieră în care își pot controla corpul, asa că refuzul violent e o formă mai primitivă de a spune „Nu tu decizi asupra corpului meu, eu decid”
3. Refuzul mâncării poate reflecta o respingere simbolică a unor atitudini ale mamei – mâncarea fiind echivalentul hranei afective.
4. Refuzul mâncării ca o defensă împotriva intruziunii mamei, dacă mama este o mamă supraprotectoare, intruziva, o mamă anxioasă, o mamă – elicopter ce tinde să își sufoce copilul cu grija ei, copilul poate simți mâncarea ca pe o invazie sau o încercare de control.
După cum vedeți, e necesar să știm cum să ajungem în profunzimea lucrurilor, nu să le tratam simplist. Dacă le tratăm simplist, consecințele nu vor înceta să apară la cote și mai greu de imaginat.
Parentingul abuziv
Da, știu – foarte mulți dintre noi, inclusiv eu, am simțit furie atunci când am văzut acea scenă care a împărțit țara în două. O scenă în care granițele psihice și fizice nu au existat. O scenă care poate nu a avut loc pentru prima dată. O scenă în care o fetiță a fost trasă de păr de către mama sa – dacă ai simțit vreodată cum e să te tragă cineva de păr, la furie, știi sigur durerea aia. Iar să trăiești ceva atât de umilitor și de dur în public… te lasă nu doar cu durere, rușine și umilință – te lasă cu o ruptură și mai severă decât era, în raport cu mama. Și ai dreptul să nu o ierți.
Acum, în scena despre care vorbim și care ar trebui să ne doară pe toți – dacă tot o dați penibil cu empatia, religia, compasiunea și spiritualitatea New Age – o durere amestecată cu umilință, cu dorință de răzbunare despre care mama nu trebuie să se mire, vreodată. Nu pare a se petrece așa ceva pentru prima dată, între ele. Dar asta va stabili ancheta socială.
Despre perspectiva mai profunda a trăirilor greu de înțeles de către un copil vreau să mai vorbim azi.
E mult mai important ca părinții care citesc aceste rânduri să afle astfel de informații – și, cum spuneam, să le citească în cheia corectă.
Spuneam că susțin mama – asta înseamnă că, prin formarea mea psihanalitica în psihanaliza și psihoterapia copilului și adolescentului, pot înțelege impulsivitatea și agresivitatea mamelor. Sunt trăiri umane universale. Sunt comportamente generate de pulsiuni care, dacă nu sunt conștientizate și prelucrate cu ajutor adecvat, generează treceri la act – așa cum s-a și întâmplat.
Freud a studiat cel mai bine aceste pulsiuni despre care a spus că vor căuta întotdeauna o cale să se împlinească, pentru că acesta este destinul pulsiunilor. Și la copil, și la adult. Chiar va invit să căutați eseul său: Pulsiuni si destine ale pulsiunilor – vă va îmbogăți această lectura și va aduce multe răspunsuri, fie că aveți sau nu copii. Toți avem aceste pulsiuni. Dar toți trebuie să învățăm să ni le controlam. Să le folosim doar în cazuri în care chiar e neviie să ne apărăm. Dacă ești o mamă cu fitilul scurt, atunci de ce ai mai făcut copii? Credeai că un copil e o păpușă? Iar dacă pierzi controlul și îți omori fiica ai și pentru așa ceva argumente?
Regret enorm că în școli și la părinți nu ajung la timp aceste informații despre pulsiuni, despre impulsivitate și agresivitate – altfel ar naviga prin viață fiecare dintre noi, mic și mare.
Sper ca acest articol să liniștească puțin spiritele, dar mă aștept și să le agite pe unele.
Nu am gasit în social media explicațiile de mai sus, de care părinții au mare nevoie. Dacă le-ar avea, nu s-ar mai împărți societatea în doua tabere.
Părinții nu au de unde să știe o mulțime de astfel de lucruri – de aceea, atâta timp cât un părinte admite că nu știe atât de multe lucruri dar e dispus să învețe, eu îl susțin în direcția învățării și va putea să repare, la un anumit nivel, ceea ce a deteriorat în relația cu copilul.
Teoretic, un adult își poate numi (cu greu) pulsiunile pe care le simte – și este responsabil să și le controleze. Fără alte discuții.
Un copil simte în corp aceste pulsiuni, dar nu știe să le numească. Așa că reacționează, nu se controlează. Nu are acest vocabular al trăirilor sau îl are foarte limitat și încă nu are formate toate abilitățile prin care să se gestioneze.
Am citit sute de comentarii din care reiese, din păcate, lipsa de interes a societății față de psiho-educație, față de educarea copilului cu ajutorul educației psihologice și relaționale, lipsa de interes a părintelui față de propria sa stare psihică și față de dezvoltarea psihică sănătoasa a copilului.
Am gasit în sutele de comentarii din social media idei cât se poate de barbare și apetența mioritica pentru educarea copilului pe baza convingerilor otrăvitoare preluate de la o generație la alta, care recomandă violența psihică și fizică. Nu ai cum să porți un dialog cu astfel de oameni, pentru că este o luptă între valori. Mai exact, între valori și contra-valori în baza cărora oamenii trăiesc și cu care se identifică.
Dar nu înseamnă că le și pot accepta ca făcând parte din dinamica relațională mamă – fiică. Nu sunt metode de relaționare, de comunicare și de educare a copiilor.
Da, este foarte greu să începi să înveți cum să privești în psihicul tău. E foarte greu să înveți și să te controlezi pentru a preveni astfel de lucruri. Mai ales când nu îți propui să înveți nimic și tu crezi că înveți din social media trecând rapid de la o postare la alta și evitând postările incomode.
Vreau să spun, așa cum spun întotdeauna: prevenția abuzului asupra copilului este mult mai ieftina decât vindecarea pentru care va plăti foarte mult, mai târziu, din cauza ta – când, de fapt, adevărul incomod este că tu ar trebui să îi achiți terapia, mai târziu, dacă ești un părinte abuziv.
Pe langa abuzul fizic la care a fost supusă cea mică, pe mine m-a marcat foarte tare gestul de abandon. Mama spune persoanei care filmează “luați-o dvs. s-o creșteți”. Apoi s-a intors și a plecat, lăsând copilul acolo. Copilul (deja abuzat fizic) a avut un moment de ezitare și apoi a fugit după ea – acest moment chiar m-a rupt: a fugit după singura persoană din lume care trebuie să-i ofere siguranță, dar care tocmai o bătuse si umilise în public. Mai luăm în calcul și faptul că tatăl nu este prezent in viața fetei, deci nu are o a doua figură parentala care ar putea s-o apere.
Și acum, dacă încă ești aici, sper că informațiile parcurse îți sunt folositoare. M-aș bucura foarte mult.
Dar stiu și că dacă ai citit până aici, probabil că te-ai înfuriat – dacă ești un părinte impulsiv și agresiv și validezi violența fizică și lipsa de autocontrol.
Totuși, mai știu și că voi ajuta mulți părinți sau viitori părinți – oameni care vor să nu mai repete greșelile părinților lor și care, chiar dacă fac parte din generația cu cheia la gât și umilită de părinți în fel și chip, azi nu susțin educația prin violență – ci susțin nevoia ca părinții să facă loc în viața lor pentru propria educație psihologică și relațională și apoi pentru educație psihologică și relațională a copilului.
Oameni care nu vor să își crească copiii în traume produse chiar de ei și care au înțeles un adevăr: traumele copilului nu trec pe măsură ce acesta înaintează în vârstă. Oameni care au înțeles că prevenția este mai ieftina decât vindecarea.
Copilul este simptomul familiei săi și seamănă identic cu familia sa. Tu cum previi asta?
În încheiere, vreau să vă amintesc din nou, și azi, că nu există copil-problemă. Părinții sau unul dintre aceștia îl văd ca pe o problemă, pentru că este întotdeauna mai ușor să refuzi să te uiți la propriile tale probleme severe și tulburări de personalitate care generează probleme în copil. Este întotdeauna mai ușor așa, convingi mai ușor societatea că tu ești victima copilului tău. Și vorbim, în astfel de situații, despre un părinte imatur emoțional și relațional și despre o societate imatura emoțional și relațional, în marea sa majoritate.
E mare nevoie de psiho-educație. Mulțumesc pentru că ai citit până la final și te invit să lași întrebările tale in comentarii. Răspund personal. Și te invit și pe tine să ajuți articolul, comentând și distribuindu-l și prietenelor tale care au fete.
