Părinți – adolescenți: interacțiuni patologice – ce este dincolo de conflict?

Interacțiuni patologice părinți – adolescenți

Există situații când opoziția părinți – adolescenți atinge cote foarte mari, adolescentul manifestând opoziție față de toți adulții cu care interacționează, față de întreaga societate. Interacțiunile sale devin rigide iar adolescentul se precipită în conduite din ce în ce mai patologice sau reprobabile din punct de vedere social.

Jacques Salome spune că „Nu toate familiile pot fi un mediu toxic, dar multe dintre ele pot deveni astfel… fără să vrea și fără să știe acest lucru.”

Conflictul părinte-adolescent este un rezultat al procesului firesc al adolescenței, al maturizării și o dovadă a dificultăților părinților și adolescentului, deopotrivă.

Acesta nu este articol care să conțină diverse ”tips & tricks” sau un mare număr de ”cum să …” așa cum deja ai citit pe alte site-uri, ci este un material care te îndeamnă să privești cu seriozitate și cu atenție la cauzele psihologice ale degradării relației dintre tine și adolescentul tău.

Consider că ”tips & tricks” despre creșterea și educarea copilului/adolescentului pot fi aplicate atunci când situația nu a devenit ”exploziva”. Am remarcat că părinții foarte ocupați adoră aceste ”tips & tricks”, dar o scurtătură este doar o scurtătură. S-ar putea să îți păcălești adolescentul, o scurtă perioada de timp, dar la ce bun? Mai ales că te păcălești și pe tine, în același timp, evitând să te uiți cu atenție la relația dintre tine și adolescentul tău.

Este pentru tine acest articol? 

Dacă ești un părinte care are nevoie numai de ”tips & tricks” pentru creșterea și educarea copiilor, acest articol nu este pentru tine. De asemenea, dacă ești o mămică din categoria mămicilor care ”le știu pe toate”, acest articol nu este nici pentru tine.

Dacă ești un părinte care vrea să se ocupe cu adevărat de relația cu copilul/adolescentul său, atunci te invit, cu drag, să citești mai departe.

Dacă ați ajuns într-un moment ”exploziv” asta înseamnă că fiica/fiul tău ”apasă butoane” care îți creează mari disconforturi ce ascund, de multe ori, adevăruri despre tine (la care sigur nu aveai cum să te gândești, din diverse motive).

Și mai înseamnă că tu, în calitate de părinte și de prim educator al copilului tău, ai o reală nevoie să înțelegi cauzele mai profunde ale degradării relației voastre și a atmosferei din familia ta.

Adolescentul tău nu face decât să iți arate o ”oglindă” de care, poate, este bine să ții seama. Mai ales atunci când nu te mai poți controla și apelezi la jigniri, ridici vocea și îți pierzi controlul în fața acestuia, în mod nejustificat.

Referitor la degradarea relației dintre adolescenți și părinți, o serie de psihologi importanți pe care i-am studiat pe parcursul specializarii mele de bază (Psihanaliza și psihoterapia copilului și adolescentului) au ajus la următoarele concluzii:

• Prosen și colaboratorii corelează criza mediului de viață al părinților cu criza adolescenței
• Shapiro considera că slăbiciunile în procesul de autonomizare a adolescentului evidențiază slăbiciuni ale Eului părinților
• Braconnier și Marcelli afirmă că aceasta criza parentală se dezvoltă în oglinda cu aceea a adolescentului
• Ladame menționează importanța proiecțiilor parentale ca factor perturbator în adolescență

Atunci când este vorba despre grave tulburări de personalitate, tulburările adolescentului trebuie puse pe seama interacțiunilor patologice din cadrul grupului familial, care dau cont de abuzurile emoționale care se pun în scena în familie.

Această situație se observă la adolescenții așa-numiți ”limită” sau la cei care suferă de tulburări de personalitate narcisice, proveniți din familii fragile, care nu pot suporta eforturile de separare-individuație ale adolescentului.

Te invit să recitești și aceste articole: Controlul comportamentului începe cu părinții și În familie: iubire necondiționată și responsabilitate, ambele apartinandu-i psihologului Tony Humphreys.

În curând, voi anunța:

• SCOALA RELAȚIILOR – atelier pentru copii
• SCOALA RELAȚIILOR – atelier pentru pre-adolescenți și adolescenți
• ATELIERUL PĂRINȚILOR FASCINANȚI

Detaliile vor fi anunțate pe site – abia aștept să lucrez împreună cu copilul / copiii tăi și cu tine, cu voi – parinții.

Până atunci, dacă te confrunți cu probleme de ordin emoțional care simți că te copleșesc, dacă relația cu copilul tău nu se află pe un făgaș bun, nu ezita să mă contactezi pentru a lucra împreună.

––––––

După Shapiro, eșecul de dezvoltare a unei relative autonomii a Eului adolescentului poate fi pus pe seama unei slăbiciuni a Eului părinților, aceștia înșiși prezentând o ’’identitate difuză” – părinții reacționează la orice tentativă de independența a adolescentului considerandu-l ca fiind dependent, incapabil, incompetent, fără discernământ; adolescentul se simte controlat de către părinți, invadat.

În astfel de condiții, adolescentului îi sunt diminuate – aș putea să spun ”cu succes” – încrederea în sine, stima de sine, respectul de sine.

Rolul periculos al proiecțiilor parentale asupra adolescentului este recunoscut de către marea majoritate a psihologilor, psihoterapeuților, psihanaliștilor, mai ales atunci când proiecția devine modul relațional privilegiat în familie.

Criza vârstei mijlocii a părinților („midlife crisis”) sau „criza maturității” (45-55 de ani) survine simultan crizei adolescenței provocând perturbări familiale profunde, chiar zdruncinări ale celulei familiale: acestea sunt normale atunci când este vorba doar despre „desprinderea” adolescentului din „întregul familial”; dar, pe acest fond, se poate ajunge chiar și la o afectare a cuplului parental.

Părinții de adolescent nu trec întotdeauna cu ușurință peste criza vârstei mijlocii

În aceasta etapă de vârstă la care au ajuns:

• părinții de adolescent conștientizează faptul că timpul este limitat, percep brusc efemeritatea timpului
• părinții încep să își reevalueze ambițiile și prioritățile personale și profesionale,
• viața se reorganizeeaza mai mult în funcție de timpul care a mai rămas decât în funcție de cel care a trecut,
• părinții de adolescent sunt la o vârstă a bilanțului, o vârstă la care gândirea și reflecția devin mijloacele prevalente de control.

De asemenea, un element de netrecut cu vederea este angoasa timpului care trece și care atrage după sine angoasa provocată de teama unei scăderi a sexualității, interesul mai mic trezit de partenerul sexual care îmbătrânește și el.

Pe lângă toate acestea, părinții de adolescent se confruntă brusc cu o întreagă serie de sarcini noi:

• trebuie să treacă treptat de la o relație de tipul părinte-copil la o relație adult-adult,
• tatăl/mama va trebui să renunțe la proiectarea unei parti a propriilor dorințe infantile asupra copilului, să renunțe de asemenea la satisfacția pe care le-o oferă „omnipotența parentală”
• părinții se confrunta dintr-o data cu explozia pulsionala a adolescentului,
• explozia pulsiunilor și mecanismele de apărare ale adolescentului, îi pot aminti adultului propria adolescență și să determine la acesta o creștere a angoasei și o întărire a propriilor apărări, în cazul în care acesta nu poate tolera rememorarea la care este inevitabil supus.

Familia este organizată de multă vreme în jurul unor convingeri limitative, „credințe fundamentale” sau „supoziții fundamentale”, făcând din aceasta un grup unit și defensiv.

Dacă familia ta funcționează după acest model, adolescentul devine o ”amenințare” a echilibrului familiei și a atmosferei din casă, prin:

• dorințele sale legate de o viață autonomă,
• repunerea în discuție a sistemelor de idealuri parentale,
• alegerile noilor obiecte de interes

Desi sunt normale, aceste mișcări ale adolescentului sunt percepute de familie ca un pericol, fiecare membru reacționând prin recurgerea la mecanismele de apărare arhaice amintite mai sus, consecințele fiind estomparea limitelor inter-individuale, făcând că individualitatea și identitatea fiecăruia să devină confuze.

Ladame preciza: „ceea ce am putut observa în mod repetat în familiile adolescenților cu tulburări este extrema importanță a identificării proiective și utilizarea acesteia de către părinții acestor adolescenți. Cu cât acest mecanism rămâne preponderent în funcțiune, iar nevoile defensive ale părinților sunt în mod deosebit intense, cu atât posibilitățile unei autentice separări-individuatii ale adolescentului sunt blocate mai puternic”.

Aceste identificări proiective fac ca limitele adolescentului să devină confuze și se asociază cu alte mecanisme de apărare: clivaj (cu riscul unei patologii limita dominată de mecanismul bun-rău), idealizare (cu riscul unei patologii narcisice dominate de un Sine grandoman, cf. Marcelli).

Din nefericire, conduitele patologice ale unuia dintre părinți sau ale ambilor – mai ales apărările prin identificare proiectivă – îngreunează sau chiar blochează posibilitățile de evoluție sănătoasă și de maturizare ale adolescentului; acesta reacționează prin conduite deviante (toxicomanie, tulburări obsesiv-compulsive, tentative suicidare, episoade delirante, anorexie mentală, bulimie etc.) care reprezintă atât tentative de compromis între nevoia sa de autonomie și importanța păstrării unității familiei.

Cu riscul de a repeta: comportamentul mai puțin firesc al copilului/adolescentului, este, de cele mai multe ori, doar un simptom de familie.

Cei mai multi părinți vor să controleze comportamentul deranjant al copiilor/adolescenților, adică aleg partea imposibilă a acestei situații.

Copiii si adolescentii trebuie sa inteleaga ca le sunt permise toate emotiile pe care le au, dar ca nu le sunt permise toate comportamentele.  Adolescentul poate și trebuie ajutat – cu sprijinul părinților care trebuie să solicite sprijin profesionist, dacă nu se descurcă – să înțeleagă ce fel de emoții trăiește, ce fel de trăiri îi generează comportamentele și ce anume din comportamentul său duce la degradarea relației dintre el și părinții sai.

Inteligența relaționala a copiilor și adolescenților trebuie educata cu grijă, din casă. Iar acest lucru este posibil doar dacă părinții își cresc inteligența relaționala.

Dar e frumos și rezultatele nu vor înceta să apară, pe fiecare dintre aceste trei fronturi: relația voastră de cuplu, relația voastră de părinți și relația fiecăruia cu copilul / copiii. Dacă vom lucra împreună, va fi bine – vă spun sigur-sigur

Frica, rușinea și vinovăția

Frica, rușinea și vinovăția pe care i le induci adolescentului tău nu au cum să ducă la controlul comportamentului, nu au cum să îl ajute să se maturizeze într-un mod sănătos și să facă din el un viitor adult matur emoțional și responsabil, nu transmit valori și nu îl vor determina să se transforme din interior. Poate va face mici schimbări la exterior, dar e bine să ai în vedere că în interiorul sau toate aceste tensiuni vor mocni, ducând la acumularea de resentimente care se vor descătușa, la un moment dat, sub diverse comportamente reprobabile, și în timp, pot duce la boli – pentru că sentimentele îngropate de vii nu mor niciodată. Lucurul asta este valabil și pentru copii, și pentru adolescenți, și pentru persoane mature.

Și ce vei face când te vei confrunta cu probleme și mai grave în relația cu adolescentul tău? Vei spune, probabil, ca majoritatea părinților: ”nu stiu cum s-a ajuns aici, doar am făcut totul pentru acest copil, și asta e răsplata pentru ce am făcut pentru el”. Și te întreb: chiar așa? Sigur că nu știi cum s-a ajuns aici, dar simptomele au existat cu mult timp înainte ca tu să le consideri o problemă reală, astfel încât au trecut neobservate. Relația ta cu adolescentul tău nu s-a degradat dintr-o dată, peste noapte…

Pe fondul acesta al interacțiunilor degradate cu părinții sai, adolescentul poate alege una dintre următoarele doua situații: să compenseze sau să exceleze într-un domeniu – de regulă, al școlii. Să se refugieze în studiu pentru a se proteja de părinți, cu riscul că aceștia să nu remarce nevoia acestui adolescent de a se refugia, ci să o interpreteze greșit, în sens propriu narcisic. Urmarea? Când adolescentului nu îi mai pasă de școală, aceiași părinți sunt nedumeriți de ce se întâmplă astfel.

Mai trist mi se pare că, desi sunt situații când unul dintre părinți știe cu siguranță unde se află problema și ce o întreține, totuși este incapabil să intervină, având propriul sau ritm interior, propriul context sufletesc și propriile sale temeri referitoare la consecințele intervenției sale.

Nu degeaba Osho afirma că ‘’într-o lume plina de iubire, terapia nu ar fi necesară deloc’’

Sunt în asentimentul sau … de cele mai multe ori, nu văd iubire în relațiile dintre adolescenți și părinții lor. Nu văd această iubire în viața de zi cu zi, nu văd această iubire pusă în practica… aproape nicăieri. În schimb, abunda pe Facebook tot felul de mesaje de iubire divină, abundă acest delir mistic ce îndepărtează oamenii de realitate și îi îndreaptă către patologie.

Iubirea este acțiune, este concretă, nu doar vorbe frumoase, nu jigniri, nu apărări, ci responsabilitate și responsabilizare, asumare și chiar pretenții realiste de la copilul tău. Și nu pe termen scurt, ci pe termen lung. Și, până la urmă, trebuie să te responsabilizezi într-un mod cât mai sănătos, indiferent că este vorba despre a-ți iubi părinții, copilul, soțul/soția, iubita/iubitul.

Părinți – adolescenți: ce îți dorești, cu adevărat, pentru copilul tău?

Este absolut firesc să iți dorești tot ce este mai bun pentru copilul tău, să fie fericit, să aibă tot ce își dorește – dar atunci când tu faci totul pentru copilul tău, în locul sau … ai încetat să îți iubești copilul. Mai ales atunci când i-ai permis să evite responsabilitatea, când nu i-ai creat un cadru rezonabil în care să știe care sunt granițele și regulile și nu i-ai oferit ocazia să cunoască ce consecințe are nerespectarea acestora. Atunci când, la polul opus, îi stabilești, dintr-o dată, granițe rigide și reguli pe care nu le poate negocia.

Sau atunci când i-ai arătat din plin cât de bine te pricepi să scapi controlul și să intri în război cu el. Sau atunci când chiar tu este cea/cel care declanșează conflictele în casa și când orice moment liniștit devine purtător de potențial abuziv. Atunci când îi ceri să facă ceea ce tu însăți/însuti, în calitate de părinte, nu ești în stare să faci: și anume să te schimbi. Și asta presupune inclusiv să nu îi ceri adolescentului sau să renunțe la Facebook sau la i-phone, atâta vreme cât tu ca părinte ești dependent de acestea.

Este frustrant să fii părinte într-o astfel de situație, dar … probabil deja ai remarcat: scuzele tale nu au valoare în ochii adolescentului tău, iar el îți vă arăta asta clipă de clipă, va apela la mecanisme de apărare prin care îți arată, de fapt, de ce și unde nu te descurci ca părinte.

Orice părinte își dorește o relație armonioasă cu copilul sau, iar ideal este că în relația dintre părinți și copii, fiecare să simtă cum creste. Ca părinte, poți să înveți și este absolut necesar să îți păstrezi fermitatea – ceea ce presupune a face față situațiilor conflictuale, fără țipete, fără jigniri, cu un ton calm și sigur în același timp, fără a apela la pedepse, fără a intimida copilul/adolescentul și fără a abuza de poziția de părinte.

Este absolut necesar să încerci să îți înțelegi copilul/adolescentul, poți să înveți să îi asculți dorințele și fricile, dar mai ales este important să înveți cum să îl ajuți să își depășească fricile.

Poți, de asemenea, să îi dai voie să devină regizorul propriei sale vieți, să devină un adult responsabil, autonom.

Te invit, cu blândețe, să treci peste ”rușinea” de a-ți recunoaște limitele de a nu reuși să gestionezi relația cu adolescentul tău și să apelezi la ajutor specializat din partea psihologului, pentru a trece cu bine peste aceasta etapa delicată din viața voastră și pentru ca familia ta să nu fie acel mediu toxic la care se refera Jacques Salome la începutul articolului meu.

Pe parcursul consultațiilor pe care le am cu părinții și cu copiii/adolescenții, ies la suprafață exact realitățile mai puțin comode ale parintilor.

Copiii, indiferent de vârsta pe care o au, nu fac decât să arate, prin comportamentul lor problematic, realitățile familiilor din care provin – copilul fiind simptomul familiei din care provine.

Părinții nu știu si nici nu doresc să privească spre propriile lor realități – goluri educaționale cu care au intrat în relația de cuplu și apoi în cea de părinți, amintiri dureroase din propria lor copilărie și adolescență, indiferența fata de rolurile de mama și de tata.

Soluția nu este, însă, indiferența fata de aceste roluri și nici îngroparea amintirilor sub preșul falsei uitări. Soluția este educarea părinților, ajutarea lor cu informații corecte și complete în ceea ce îi privește ca persoane, ca parteneri de cuplu și ca părinți.