Meniu Închide

Ce este un copil?

Ce este un copil?

Ce este un copil?

Ce întrebare ”simplă”, nu-i așa? Dar lucrurile nu sunt simple deloc și cred că merită să reflectăm asupra întrebării, să poposim altfel decât până acum în lumea copilăriei și dincolo de definiția de dicționar.

Așa cum cea mai mare parte dintre voi știți, specializarea mea de bază este Psihanaliza și psihoterapia Copilului și Adolescentului. Este o specializare prin intermediul căreia mi-am construit o fundație, o structură foarte stabilă atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere profesional. M-a ajutat să îmi formez o gândire profundă, structurată și structurantă, m-a pus în contact autentic atât cu trăirile mele de la începutul vieții, cât și cu o cale de a ajunge la trăirile mamei mele, din perioada sarcinii sale cu mine. Este o specializare care mă ajută să lucrez foarte profund cu toți clienții cabinetului și să vizităm copilăriile – indiferent de vârsta adultilor de acum și indiferent care sunt obiectivele lor personale și profesionale pentru care lucrăm împreună.

Dacă ai copii, atunci ai învățat și tu, în timp, că nu este ușor să faci față provocărilor care nu seamănă (mai) deloc cu ceea ce ți-ai imaginat că se va întâmpla în realitate după ce vei avea un copil. Iar dacă nu ai copii, atunci te invit să îți revizitezi, preț de câteva minute, propria copilărie – și să te vezi cu ochii de acum: cât de grele au fost primele zile din viața ta, cât de grei au fost primii ani – ai învățat atât de multe lucruri, ai acumulat atât de multe experiențe, ai avut o paletă întreagă de trăiri pe care nu ți le puteai explica, pe care nu le puteai înțelege, accepta. Nu este deloc ușor să fii copil – deși adulții așa tind să creadă. Nimic mai fals.

Ce este un copil? Este o întrebare care mi-a apărut în gând în timpul consultațiilor cu copii si parinti, si in timpul cursurilor cu părinți (mămici și tătici speriați de acest rol pe care îl dețin), îngrijorați că relațiile cu copiii lor – aflați, o bună parte dintre aceștia, în stadiul de preadolescenți și adolescenți – ”s-au schimbat radical”. O trăsătură generală, un factor comun pe care am putut să il remarc aproape la toti parintii cu care am  lucrat este apariția cu frecvența foarte mare a gândului că propriul copil nu mai este ”copilul care a fost”.

Dar oare … ce este un copil? Si cum ”a fost”? Si in ce fel ”nu mai este copilul care a fost?”

Un răspuns incomplet și fară legătură cu semnificația reală a cuvântului ”copil” am găsit într-una dintre definițiile date de DEX online, din care am aflat următoarele:

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și)-a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.

Deci … am aflat ce este un copil?

Mai mult ca sigur… nu. Asa incat, explorarea ar trebui sa ne duca, in mod firesc – in opinia mea – la prima perioadă din viața unei mămici, pe când era o fetiță, și și-a proiectat primul bebeluș imaginat de ea, pe vremea când reproducea, în joc, clasica scenă de familie, cu mama, tata și un copil (sau mai mulți) în căruciorul sau de jucărie. O ”văd” cum se poartă cu atenție cu păpușile-copii, cu grijă, cum îi hrănește, cum îi ocrotește. Poate că ea nu își mai amintește – însă, dacă discută cu mama sa, dacă discută cu cineva din familie care își amintește cum era ea când era mică, dacă are fotografii din primii ani de viață, atunci află că a trecut prin această etapă – și, deci, a avut această fantasmă pe care a reprodus-o in joc.

În acest stadiu – al micii copilării a femeii adulte care acum a devenit mama – există primele fantasme despre cum este să ai un copil și cum este să fii mamă. Două lucruri diferite, fantasmate de orice fetițăîn perioada complexului Oedip – când fetițele se îndrăgostesc de tăticii lor și fantasmeaza că vor un copil (sau mai mulți) cu tata, micuțele făcând rivale din mamele lor.

Părinții nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu cum să abordeze contextul oedipian – mulți devin agitați, îngrijorați, tații resping fetițele pentru că ei nu știu cum să răspundă seducției fetiței, fetița înțelege că este respinsă pentru că îl supară cu ceva pe tata. Este ceea ce se joacă în scena reală. Este, însă, foarte important, ca părinții să cunoască manifestările tipice acestei perioade de dezvoltare psiho-sexuală la fetițe și, de asemenea, la băieței: aceștia se îndrăgostesc iremediabil de mămică, făcând un rival din tată.

Fantasma băieților este că vor un copil cu mama, dar pentru asta se tem de tata – de unde și rădăcinile fricii de castrare de mai târziu: tata mă va pedepsi pentru că vreau să am acces la mama. Ce se întâmplă în plan fantasmatic reiese în toate consultațiile cu copiii mici și cu părinții lor. Trăirile din perioada oedipiană sunt foarte intense, pulsiunile sexuale ale copiilor sunt mult mai active decât până atunci.

Părinții nu trebuie să respingă sentimentele copiilor – trebuie să le răspundă afectuos, explicandu-le în ce fel îi iubesc pe copii. Încet-încet, ieșirea sănătoasă din etapa oedipiană înseamnă înțelegerea faptului că mama are un partener, pe tata. Respectiv că tata are o parteneră, pe mama.

Lumea fantasmatică a copilului este o lume foarte bogată. Tot în această perioadă apare curiozitatea sexuală infantilă și copilul începe să caute răspunsuri la întrebările sale – părinții tind să se rușineze atunci când vine vremea acestor întrebări, însă copiilor trebuie să le răspundem în maniera potrivită vârstei lor.

Bineînțeles, te aștept cu mult drag să lucrăm împreună pe relația ta cu copilul tău, pentru a-l putea înțelege mai bine – așa cum ai nevoie, așa cum are nevoie.

Îmi doresc foarte mult să te ajut – știu, însă, că un articol nu este suficient. Pentru a lucra în mod adaptat situației tale, te invit să te programezi la o consultație inițială, pentru al cărei onorariu îți ofer un discount de 10%

Te aștept cu drag – avem atât de mult lucruri esențiale de făcut împreună, pentru ca tu să afli cum poți fi bine cu tine!

SENS - Tabăra pentru femei

Fiecare femeie poartă cu sine propriile sale povești – povești triste, de cele mai multe ori: povești despre invalidare, povești despre umilință, povești despre neglijare, povești despre abuz, povești despre ignorare, povești despre abandon, povești despre respingere, povești despre renunțare, povești despre furie, povești despre frică.

Pentru că psihoeducația previne și protejează femeile, vino la SENS pentru a afla cum să fii bine cu tine – și-ți va fi bine pentru tot restul vieții tale!

Freud spunea că primul copil nu este niciodată al soțului / partenerului, ci este al tatălui acelei fetițe de demult

Mergând și mai în urmă, acesta a fost și prima fantasmă a mamei sale, despre cum e să ai un copil și despre cum este să fii mamă.

Între timp, fetițele au crescut, au avut etapele lor de dezvoltare, de creștere, de învățare, experiențe cu proprii părinți. Nu au putut să vorbească deschis despre a avea copii, cum este să ai copii, concret, însă și-au dorit să aibe, la rândul lor, copii.

Înainte de sarcină au apărut gândurile, fantasmele despre cum va fi copilul lor, ce culoare de ochi va avea, ce nume îi vor pune, ce viitor va avea, chiar și ce meserie va avea sau ce fel de partener de viață i s-ar potrivi.

Copilul din timpul sarcinii a fost investit afectiv, trecând prin toate etapele despre care amintește psihanalistul Serge Lebovici, psihanalist preocupat de evoluția relației mamă – copil. El vorbește despre copilul pe care mama îl are “în cap” încă din copilărie, de când dorea să fie că mama ei, pe fondul problematicii complexului Oedip – copilul pe care a dorit, simbolic, să-l dea tatălui sau copilul care a fost ea cândva.

Cu alte cuvinte, acest copil nu este doar copilul pe care ea îl vă purta în brațe, ci este și copilul pe care, imaginar, ea l-a purtat deja în ea înainte că el să se fi născut – copilul din timpul sarcinii, cel pe care mama și-l imaginează, îl vede la ecograf, căruia îi dă deja un prenume și căruia deja i-a proiectat un viitor.

În ”Arborele Vieții” (Ed. Fundația Generația), Serge Lebovici – psihanalist, psihiatru – descrie acest “copil imaginat” sub patru forme care îl diferențiază de copilul real pe care îl ține mama în brațe și care, adesea, o decepționează:

  • copilul imaginar
  • copilul fantasmat
  • copilul mitic
  • copilul narcisic

Copilul imaginar este rezultatul dorinței de a fi însărcinată, și al dorinței de a fi mamă – ceea ce nu insamna, concret, dorință de a avea un copi.

Copilul fantasmat este cel al conflictelor interioare refulate ale părinților, de pe vremea când ei erau mici. În special pentru mamă, el este obiectul dorinței de maternitate și de copil, este copilul pe care și l-a dorit, că orice fetiță, atunci când ea era mică și rivaliza cu mama să, încercând să atragă atenția tatălui sau.

Copilul mitic copilul miturilor este acel copil încărcat cu toate referințele culturale pe care le primește de la mama sa, prin îngrijirile pe care ea le acorda copilului.

Copilul narcisic este copilul încărcat cu scenariile narcisice ale părinților, scenarii care vor fi ”rupte” în momentul în care aceștia îl vor tine, concret, în brațele lor.

Fantasmă versus realitate

Copilul pe care femeia care a născut îl poartă în brațele sale, nu are, însă nicio legătură cu ceea ce a fantasmat viitoarea mămică, în timpul sarcinii. Este un copil real, dar este încă încărcat de calitățile copilului fantasmat de mama. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care unii bebeluși sunt respinși de mame, imediat după naștere; exista situațîi când mamele nu își recunosc copilul, îl neagă. În astfel de situațîi, bebelușîi reacționează diferit – de la agitație, instabilitate, până la propria lor depresie.

Lumea interioară a mamei este acum bulversată de realitatea căreia trebuie să îi facă față, scenariile neconstientizate și neasumate putând să rupă, să destrame legătură afectivă creată între mămică și făt, în timpul sarcinii.

Depresia mamei, pe fondul acestor scenarii, poate determina confuzia bebelușului, care nu își simte mama prezentă afectiv. În lipsa interacțiunii afective cu mama, bebelușul nu își mai poate manifesta competențele, mama ”nefiind acolo”.

Acești bebeluși pot înregistra rămâneri în urmă, dacă nu sunt susținuți în mod concret să își dezvolte aceste competențe – de la cele simple (de exemplu, imitarea mișcării limbii mamei, reflexele de apucare, de înot etc.) și până la cele complexe (cum ar fi recunoașterea vocii mamei, a biberonului)

După cum vedeți, nu este deloc simplu să fii bebeluș … iar această ”țesătură” din mintea mamei, din mintea părinților – și care se amplifică odată cu trecerea anilor, odată cu înaintarea în vârstă a copilului și a părinților, nu are legătură cu copilul real, concret, despre care mulți părinți spun că ”nu îl recunosc”. Poate că la adolescență, când copilul nu mai e un mic copil, nu îl mai pot controla – este rebel, este o etapă delicată, nu îl mai pot manipula, dar asta nu are legătură cu afirmația ”nu îl recunosc, nu este cum a fost”.

Ce este un copil? Vă las cu această întrebare – o invitație la reflecție, în aceste vremuri în care a reflecta la astfel de problematici care te pun, până la urma, față în față cu tine, nu mai este deloc la modă.

Când vom găsi răspunsul la această întrebare, nu știu … dar, cu siguranță, mămicileși tăticii pot fi ajutați să depășească bariera dintre ei și copiii lor, barieră aruncată violent de gândul ”nu îmi recunosc copilul” – gând prin care arată că neagă dreptul copiilor de a crește, de a se transforma și de a se schimba.

Da, copiii cresc, se schimbă, la fel cum și noi am crescut, ne-am transformat și ne-am schimbat de la o etapă la alta a vieții. Probabil și părinții noștri au fost în etapa ”nu îmi recunosc copilul” – și nu s-a întâmplat nimic rău.

Și tocmai de aceea, dacă ești părinte și știi ce este un copil numai prin filtrele prin care îl vezi tu sau prin proiecțiile pe care le-ai făcut asupra sa sau prin proiecțiile pe care părinții tăi le-au făcut asupra ta – sau pe care prietenii din parc le fac asupra copiilor lor – te rog educă-te, informează-te corect și învață să nu tai aripile copilului tău. Sunt și eu aici, să te sprijin. Cu drag!

Ziua Copilului ar trebui să fie, de fapt, Ziua Copilului și a Părinților sai – pentru că nu există copil fără mama și fără tata.
♥️

Din nefericire majoritatea copiilor devin:
– salvatori ai părinților
– parteneri emoționali ai părinților nefericiți în relația lor de cuplu

Sunt două situații nefirești, anormale. Sunt două situații complexe de abuz psihologic la care se poate ajunge, atât timp cât tu, ca adult, intri în relație fără a te informa în legătură cu bagajul emotional si comportamental pe care îl aduci și pe care îl primești în relație din partea partenerului, fară a te informa ce presupune o relație și ce presupune a deveni părinte.

Este adevărul gol-goluț – nu îmi place să îl afirm, însă este modelul pe care l-am întâlnit cel mai des in activitatea mea profesională.

Te-ai gândit că cel mai frumos dar pe care tu i-l poți oferi copilului tău este lipsa abuzului verbal, emoțional, psihologic, fizic?

Abuzul emoțional asupra copilului apare ori de cate ori părintele îl denigrează pe copil, ori de câte ori folosește la adresa acestuia ironia și sarcasmul și ori de câte ori părintele se răzbună pe copil prin tacere și izolare.

Toate acestea generează în copil sentimente de inferioritate, frustrare, furie, ura, dorință de răzbunare. Lista poate continua. Iar sentimentele de inferioritate, nevindecate, se transformă în complex de inferioritate.

Oferă-i copilului tău un părinte care nu îl abuzează nici verbal, nici emoțional și nici fizic. Este cea mai mare provocare, așa-i?

Nu-i oferi un telefon mobil de mii de lei, nu-i oferi un laptop de care nu se vă mai dezlipi și din fata căruia nu vei mai putea să-l retragi, nu-i oferi haine scumpe – acestea nu pot fi daruri. Cu așa ceva doar compensezi ceea ce nu te străduiești să-i oferi: timp, înțelegere reala, interacțiuni umane. Dar tot cu acestea îți poți cumpăra copilul și îl poți șantaja – și tu știi asta foarte bine.

”Eu îți dau să mănânci, deci faci ce spun eu” – este o altă formă de abuz, foarte des întâlnită.
Dacă adultul din viața ta ți-ar adresa aceste cuvinte, cum te-ai simți? Așa se simte și un copil căruia mama îi adresează aceste cuvinte ori de câte ori nu se descurcă să gestioneze comportamentele care nu-i plac la propriul sau copil.

Copilul nu ‘’se repară’’ – așa cum mulți părinți, din păcate, cred

Comportamentul părintelui ‘’nereparat’’ însă, îi va genera si copilului nu doar complexe de inferioritate, ci si posibile tulburări de comportament, de personalitate și, în multe cazuri, traume care nu vor dispărea pentru că nu vor putea fi șterse cu buretele, indiferent câte poze afișezi pe Fb cu un copil fericit de ale cărui succese și diplome te bucuri în fotografii că și cum ar fi trofeele tale. Nu, nu sunt trofeele tale – doar el știe cât efort a depus – poate fară să-i și placă – numai pentru a te face pe tine fericit/a. Mai târziu, toate lucrurile astea vor costa nu mult, ci foarte mult. Costuri psihologice – care nu vor fi ușor de suportat.

Psihicul copilului nu este o tablă pe care tu ești liber să scrii cu creta ce vrei tu să scrii la adresa lui și apoi să mai poți șterge. Pur și simplu nu așa funcționează psihicul copilului tău. Nu așa funcționează uitarea (mulți părinți se bazează pe faptul că al lor copil va uita jigniri, indiferența, bătăile). Nici iertarea nu funcționează așa – da, iertarea pe care atunci când va ajunge în terapie de durată, la vârstă adultă, nu va fi dispus să ți-o acorde. Astea sunt doar baliverne pe care foarte mulți părinți și le închipuie: copilul va uita, copilul va ierta. Repet: baliverne în care cred acei părinți care trebuie sancționați pentru abuzul verbal, emoțional și fizic asupra copilului. Cine și cum îi poate sancționa, oare?

Mulți copii sună la Telefonul Copilului. Dar mulți nu fac acest lucru – le este frică de părinți și de consecințe: bătaia, pedeapsa și reproșurile acelea arhicunoscute: ‘’Ne-ai făcut de râs!’’ Părinți abuzivi înseamnă copii anxioși care pot dezvolta diverse tulburări de comportament, înseamnă viitori adulți iresponsabili, indeciși, dependenți, narcisici, psihopați – lista ar putea continua.

Un părinte stabil din punct de vedere emoțional nu își abuzează copilul, nu țese și nu întreține ”pânze de păianjen” în relația cu celălalt părinte și trebuie să poată învăța ce înseamnă o copilărie sănătoasă pentru copilul său, realizează că ar putea avea nevoie să învețe ce are de făcut în relația cu celalalt părinte pentru a oferi împreună copilului ceea ce are nevoie: o copilărie sănătoasă pentru a nu deveni un adult instabil, nesigur pe el, dependent de alții sau chiar un abuzator, un toxic, un psihopat, un sociopat.

O copilărie sănătoasă înseamnă părinți stabili din punct de vedere emoțional – nu un părinte, ci ambii. Înseamnă părinți care, dacă nu fac față, știu și înțeleg în mod adult că trebuie să solicite ajutor specializat – nu pentru copil, ci pentru ei înșiși. În mod adult, responsabil și asumat – alta varianta, în afara educării părintelui pentru a deveni un părinte capabil să ofere copilului sau o dezvoltare psiho-emoțională-relațională sănătoasă, nu există.

Și totuși… în tot acest context din casele cu copii, ce este un copil?

Facebook
LinkedIn
Instagram
Telegram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.